Siria - De la fața locului (I) - Interviu cu Mircea Barbu
International Relations Report

19 Aprilie 2016

Statul Islamic şi terorism, dar şi cafea cu cardamom, zumzet urban, contraste sociale şi femei „in power” - sunt doar câteva dintre subiectele despre care am vorbit cujurnalistul Mircea Barbu, un foarte bun cunoscător, în teorie şi în practică, al subiectului Siria şi Orientul Mijlociu.

 

Mircea Barbu: Zilele nu sunt aşa diferite. Toată lumea îşi imaginează zonele de conflict ca o agitaţie totală, dar, de fapt, ai atât de mult timp mort între lupte încât poate fi plictisitor. Sună foarte ciudat să spui asta, însă Siria în cea mai mare parte, e plictisitoare ca timp din zi. E totuşi o ţară a contrastelor.

 

Mihaela Simina: Când ai fost în Siria ultima oară?

Mircea Barbu: Ultima dată am plecat din România spre Siria pe 20 noiembrie 2015, pentru emisiunea În Premieră, cu o bursă de la CRPE. Făcusem, în vară, pentru Adevărul, un material despre doi români care luptau de partea kurzilor împotriva Statului Islamic şi când m-am dus acolo această poveste a fost extraordinară, dar mi-am dat seama că am dat peste o poveste şi mai specială: povestea kurzilor în Siria, cum şi-au făcut ei un fel de canton, o federalizare, o regiune semi-autonomă, seculară, unde femeile sunt parte din armată, parte din societate, unde creştini, arabi şi kurzi  lucrează împreună -ceea ce pare ireal, nu e ceea ce vedem noi din Orientul Mijlociu ca imagine şi ca percepţie. Era o poveste cu miză foarte mare şi m-am întors să o fac, să îmi dau seama cine sunt singurii care luptă împotriva Statului Islamic, nişte indivizi cu adidaşi, prost înarmaţi, prost antrenaţi, dar cu multă voinţă să lupte pentru că îşi apără teritoriul. Am stat vreo două săptămâni.

 

Mihaela Simina: Unde ai fost, mai exact?

Mircea Barbu: În nord-estul Siriei. Am intrat prin Irak şi am fost în cantonul Rojava, în zona kurdă din Siria, în câteva oraşe –Qamishli, Kobane, Tell Abyad –sunt toate la graniţă cu Turcia şi puţin în jos. Am fost chiar în prima linie, la avanpost cu Statul Islamic.

 

 

Eram practic la 20 de minute de poveste - „the story”- şi la un  moment dat mi-am pierdut răbdarea.

…m-am trezit cu zece indivizi cu arme în jurul meu, urlând. În turcă. Mi-am dat seama că e armata.

Statul Islamic şi terorism, dar şi cafea cu cardamom, zumzet urban, contraste sociale şi femei „in power” - sunt doar câteva dintre subiectele despre care am vorbit cujurnalistul Mircea Barbu, un foarte bun cunoscător, în teorie şi în practică, al subiectului Siria şi Orientul Mijlociu.

 

Mircea Barbu: Zilele nu sunt aşa diferite. Toată lumea îşi imaginează zonele de conflict ca o agitaţie totală, dar, de fapt, ai atât de mult timp mort între lupte încât poate fi plictisitor. Sună foarte ciudat să spui asta, însă Siria în cea mai mare parte, e plictisitoare ca timp din zi. E totuşi o ţară a contrastelor.

 

Mihaela Simina: Când ai fost în Siria ultima oară?

Mircea Barbu: Ultima dată am plecat din România spre Siria pe 20 noiembrie 2015, pentru emisiunea În Premieră, cu o bursă de la CRPE. Făcusem, în vară, pentru Adevărul, un material despre doi români care luptau de partea kurzilor împotriva Statului Islamic şi când m-am dus acolo această poveste a fost extraordinară, dar mi-am dat seama că am dat peste o poveste şi mai specială: povestea kurzilor în Siria, cum şi-au făcut ei un fel de canton, o federalizare, o regiune semi-autonomă, seculară, unde femeile sunt parte din armată, parte din societate, unde creştini, arabi şi kurzi  lucrează împreună -ceea ce pare ireal, nu e ceea ce vedem noi din Orientul Mijlociu ca imagine şi ca percepţie. Era o poveste cu miză foarte mare şi m-am întors să o fac, să îmi dau seama cine sunt singurii care luptă împotriva Statului Islamic, nişte indivizi cu adidaşi, prost înarmaţi, prost antrenaţi, dar cu multă voinţă să lupte pentru că îşi apără teritoriul. Am stat vreo două săptămâni.

 

Mihaela Simina: Unde ai fost, mai exact?

Mircea Barbu: În nord-estul Siriei. Am intrat prin Irak şi am fost în cantonul Rojava, în zona kurdă din Siria, în câteva oraşe –Qamishli, Kobane, Tell Abyad –sunt toate la graniţă cu Turcia şi puţin în jos. Am fost chiar în prima linie, la avanpost cu Statul Islamic.

 

 

Eram practic la 20 de minute de poveste - „the story”- şi la un  moment dat mi-am pierdut răbdarea.

…m-am trezit cu zece indivizi cu arme în jurul meu, urlând. În turcă. Mi-am dat seama că e armata.

 

Nu mai e o problemă de acolo, dislocată, e de aici. Interesul, oricum, creşte vizibil, dar publicul este încă slab informat,

cred că este la nivel emoţional deocamdată, nu la unul raţional.

 

Mihaela Simina: Oamenii au impresia că ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu este cumva foarte departe de ei şi că, nefiind problema lor, nu îi poate afecta.Cum ai descrie situaţia, pentru români, de exemplu, astfel încât să înţeleagă cât mai exact dspre ce este vorba?

Mircea Barbu: În primul rând sunt români care luptă în Siria. În al doilea rând, încă avem aproape zece mii de români care locuiesc în Siria, în special femei şi copii. Deci, e o implicaţie directă. Apoi, avem un val de refugiaţi care trece pe langă graniţele noastre şi se întâmplă să treacă chiar şi pe terioriul nostru. Deci, problema e aici. Plus, avem o comunitate de sirieni numeroasă în România, am avut-o întotdeauna. 

Pe de altă parte, tot ce se întâmplă în Orientul Mijlociu e atât de interconectat la nivel de politică europeană, politică la care noi nu cred că participăm pe cât ar trebui în privinţa deciziilor, încât nu are cum să nu ne afecteze - cotele de refugiaţi, bugetele negociate etc. Nu mai e o problemă de acolo, dislocată, e de aici.

Interesul, oricum, creşte vizibil, dar publicul este încă slab informat, cred că este la nivel emoţional deocamdată, nu la unul raţional.

 

 

Cobori din camera de hotel, îţi bei cafeaua cu cardamom, foarte puternic, sau un ceai negru, mănânci lipie, brânză, te duci la piaţă să vezi care e atmosfera, încerci să găseşti oameni cu care să faci interviuri, ai întâlniri cu tot felul de indivizi, e un zumzet...

 

Mihaela Simina: Cum arată o zi (a unui jurnalist) în Siria?

Mircea Barbu: Zilele nu sunt aşa diferite. Toată lumea îşi imaginează zonele de conflict ca o agitaţie totală, dar, de fapt, ai atât de mult timp mort între lupte încât poate fi plictisitor. Sună foarte ciudat să spui asta, însă Siria în cea mai mare parte, e plictisitoare ca timp din zi. E totuşi o ţară a contrastelor. Dacă te duci acolo prima dată nu ai cum să te plictiseşti pentru că vezi atât de multe lucruri noi, experimentezi, dar deja la o doua, a treia, a patra călătorie, lucrurile acelea ţi se par uşor familiare şi nu te mai surprind.

O zi în Siria începe de dimineaţă, cu agitaţie. La patru-cinci dimineaţa se luminează şi străzile încep să se aglomereze, porneşte un zumzet specific. Cobori din camera de hotel, îţi bei cafeaua cu cardamom, foarte puternic, sau un ceai negru, mănânci lipie, brânză, te duci la piaţă să vezi care e atmosfera, încerci să găseşti oameni cu care să faci interviuri, ai întâlniri cu tot felul de indivizi, e un zumzet, cum spuneam, o aglomeraţie din care poţi să îţi extragi energia, dar care te şi poate epuiza.

O zi pe front poate să fie extrem de plictisitoare sau extrem de periculoasă. Siria este o societate a contrastelor, nu e echilibrată, oamenii pot fi foarte călduroşi sau dimpotrivă. O zi în sine este una a contrastelor.

 

 

continuarea la international relations report

Articole similare

Adauga comentariu :


EVENIMENTE CULTURALE




Video

Euro2016 - Marseille prosecutor blames "Russians, trained to fight"


  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner

Meteo


  • Banner
  • Banner
  • Banner

Bloguri


  • Banner
  • Banner
  • Banner

PARTENERI