Matrioșka dezinformării
În Ucraina, Gongadze a devenit simbolul libertății presei iar matrioșka simbolul dezinformării

11 Mai 2016

Pentru unii, propaganda rusă și războiul împotriva dezinformării pot părea paranoice. Pentru ucraineni, care au putut constata efectele devastatoare produse de dezinformare, când nimic nu este ceea ce pare a fi, este un adevărat război. Jurnaliștii ucraineni cred că rușii nu au înțeles cu adevărat ce se întâmplă în Ucraina în ultimii 2 ani. Pentru societatea rusă, războiul din Ucraina este pur și simplu un conflict virtual, un blockbuster patriotic.

Kiev, duminică după-masă. Orașul se întinde domol printre cele două sute de biserici, pe malurile joase ale Niprului. Turlele Catedralei Sf. Andrei se înalță peste străzile vechi, amintind de arhitectul care le-a zidit, Bartolomeo Rastrelli, cel care, înainte de ridica pe malul Nevei palatele Mariinsky, Stroganov, Peterhof sau Palatul de iarnă, a început prin a clădi, în 1721, un palat pentru prințul Dimitrie Cantemir. Mai jos este casa lui Bulgakov. 

Este cald, copii mulți, înghețată, bere, șașlîc, fete care au ieșit cu bine din iarnă: ai putea crede că e 1 mai. Suntem în Duminica Floriilor. În Maidan un tânăr costumat în Mickey Mouse ne îndeamnă sa facem poze cu el. În piața din fața Teatrului de Operă și Balet pentru Tineret se întinde un târg uriaș. Poți cumpăra o matrioșkă, decorații din cel de-al Doilea Război Mondial, hârtie igienică cu chipul lui Putin, ceasuri vechi și câte și mai câte...

Cateva străzi mai jos, orașul este traversat de o procesiune la care participă sute de kieveni – soldați, preoți, bărbați și femei, cu un aer preocupat. Din când în când se opresc și stația mobilă sparge liniștea cu un discurs precipitat, despre iertare, corupție, război, Maidan, Cernobîl. 

Aproape uitasem – Ucraina este în război.  

Emine Dzheppar este prim-adjunct al ministrului informațiilor. Este tătăroaică, născută în Crimeea, peste o săptămână împlinește 33 de ani. În 1944, părinții săi au fost deportați, împreună cu alți 250.000 de tătari, în Uzbekistan și au revenit în peninsulă abia în 1989. Timp de 2 ani nu au putut să își facă actele de rezidență. Emine nu i-a putut convinge să o urmeze la Kiev, au rămas în Simferopol.

Are o licență în relații internaționale și a lucrat ca jurnalist, în Crimeea, pentru televiziunea regională ATR și Radio Europa Liberă. După anexare, a lucrat cu jurnaliști din Occident și apoi s-a alăturat Guvernului de la Kiev. Se simte experiența de jurnalist – ne vorbește cu persuasiune și elocvență despre războiul pe care îl duce în fiecare zi – cel împotrivă dezinformării. 

Rusia a declanșat un adevărat război informațional, ne spune ea. Pentru jurnaliști sau autorități nu mai există surse credibile în Crimeea în afară de facebook (nu Odnoklassniki, varianta rusă din țările ex-sovietice) și câteva site-uri. Alte media nu există – stațiile radio și tv pro-ucrainene au fost închise de ruși la o lună după anexare, în aprilie 2014. 5 canale TV ucrainene au dispărut atunci de pe rețelele de cablu, iar televiziunea din Simferopol, ATR (înființată în 2006), cu emisie în rusă (60%), tătară (35%) și ucraineană (5%), și-a încetat emisia în aprilie 2015. Motivul invocat de ruși a fost că aceste stații nu au licențe de emisie valide în Federația Rusă. În septembrie 2015 începea să emită Millet (Național) TV, o stație pro-Kremlin, pentru a combate, „propaganda anti-rusă”, conform declarațiilor noului guvern din peninsulă. Locuitorii Crimeii se pot informa doar via satelit – stațiile radio și tv terestre sunt bruiate iar internetul este, de cele mai multe ori, blocat. În fiecare săptămână casa unui jurnalist este percheziționată de autoritățile ruse. Cei care încă mai scriu pentru media on-line sunt arestați sau reținuți fără mandat. Recent au fost arestați 3 jurnaliști, sub învinuirea de extremism, spune Emine. Cei care încă mai transmit din Crimeea informații pentru media ucraineană sunt arestați sau reținuți periodic. În 19 aprilie a fost arestat sub învinuirea de extremism Mykola Semena, freelancer la Radio Europa Liberă, care ar putea fi condamnat, conform legislației Federației Ruse, la 5 ani de închisoare, pentru subminarea integrității teritoriale (o pagină dedicată cetățenilor ucraineni arestați în/de Rusia aici).

Cele mai multe din stațiile de radio și televiziune care s-au pronunțat împotriva anexării și-au mutat sediile din Crimeea la Kiev (Inter + este singurul canal tv ucrainean care mai emite în Crimeea). Acum acestea transmit prin satelit, pentru a nu fi bruiate. Proprietarul ATR, Lenur İslamov, este om politic ucrainean cu cetățenie rusă. În 22 aprilie, Guvernul de la Kiev a decis să finanțeze ATR cu 5 milioane de hryvne  (cca 178.000 euro). O echipă de 30 de oameni lucrează la Kiev pentru a acoperi editorial Crimeea. Postul transmite știri în 3 limbi: rusă, ucraineană și tătară. Conform recensământului din 2014, Crimeea și orașul Sevastopol înregistrau 2.248.400 locuitori.

În Donbas, situația este similară: semnalul terestru este bruiat, internetul este blocat. Statele europene au promis ucrainenilor 45 de transmițătoare terestre, care ar urma să fie montate lângă linia de demarcație a noii „republici”. Stațiile nu pot fi procurate din Ucraina, pentru că producția este controlată de familia lui Ianukovici. Kievul intenționează să construiască un nou turn de televiziune în Kramatorsk, care să acopere regiunea Donețk. Un proiect similar în Lugansk este însă imposibil.

O întreb pe Emine dacă Guvernul a luat în calcul interzicerea posturilor rusești, așa cum a procedat Kremlinul cu cele ucrainene din Crimeea. În august 2014, guvernul a blocat transmiterea a 14 canale tv rusești pe cablu pentru propagandă de război. În 14 aprilie au mai fost blocate trei: RTG TV (printre altele pentru că rula un spot de promovare a turismului în Rusia, a cărei hartă includea Crimeea), Retro și Kinoklub (difuzau filme în care apărea actori care sunt considerați de guvernul de la Kiev o amenințare la adresa securității naționale). Propaganda rusă dă rezultate, spune Emine – 40% din ucraineni cred astăzi că populația Crimeii este separatistă și că Ucrainei îi va fi mai bine fără peninsulă iar 20% cred că ar trebui să se despartă de Donbas

Lucrurile s-au schimbat dramatic în Ucraina. Chiar și felul în care sunt percepuți românii, ne asigură Leonid Litra (senior research fellow la Institute of World Policy din Kiev). După 1991, România era văzută ca al doilea mare neprieten al Ucrainei, după Rusia (se făceau chiar exerciții militare în care potențialul inamic era armata română), o țară mai săracă și mai coruptă decât Ucraina, care a reușit, prin manevre oculte, să adere la NATO și UE. În acest context, faptul că România a fost prima țară care a ratificat acordul de asociere UE-Ucraina a stârnit nedumerire la Kiev ...

Ukrainean Crisis Media Center este un centru de presă care funcționează 24/7 din martie 2014, la hotel Ucraina, în apropierea Maidanului, cu scopul de a furniza opiniei publice internaționale informație obiectivă. Astăzi furnizează în continuare pachete de știri și oferă asistență jurnaliștilor ucraineni și internaționali. Avem întâlnire aici cu media privată și de stat. Cele mai multe întrebări (ale lor pentru noi) privesc lupta anticorupție. Le face plăcere, pur și simplu, să audă cum oameni considerați intangibili până ieri sunt judecați pentru corupție. Le dă speranțe. Entuziasmul lor este măgulitor pentru noi – în Ucraina, instituția care va combate corupția a fost înființată în urmă cu câteva luni. 

Măcelul din Maidan, războiul din Donbas, anexarea Crimeii au detonat pur și simplu societatea civilă. Până în 2005, când Iușcenko a fost instalat președinte, nu exista presă liberă în Ucraina. Jurnalismul de investigație era pedepsit în stil mafiot: cazul lui Gheorghe Gongadze este de notorietate – pentru materialele sale de investigație a fost împușcat în cap și decapitat, în 2000 (în anii următori, polițiștii ucraineni obișnuiau să ne facă cu ochiul și să ne amintească de Gongadze când le păream prea obraznici). Suspiciunile au condus către predecesorul lui Iușcenko, Leonid Kucima, însă în 2005, în momentul depoziției-cheie a fostului ministru de interne, Yuri Kravchenko, superiorul celor 4 polițiști învinuiți pentru moartea jurnalistului, Kravchenko a fost împușcat în cap, la rându-i. După evenimentele dramatice din ultimii 2 ani, presa a devenit mai puternică. Cu toate acestea, corupția există încă – doar 10% din jurnaliști nu au întâlnit în carieră materiale de presă care să fi fost plătite. 

Dar la cine ne uităm, de fapt, când zapăm?

1+1 - Ihor Kolomoyskyi, prin PrivatGrup, cu centrul de putere în Donbas, susținător al lui Ianukovici, afaceri cu petrol, oțel, energie, petrochimie în Europa, SUA, Africa, Rusia, mai deține 2+2, TET, PlusPlus, 1+1 International, agenția de presă UNIAN și Ukraine Today;

Inter - Dmytro Firtash, prin Inter Media Group, afaceri în petrochimie, titan, bănci, a finanțat campania electorală a lui Ianukovici, arestat de autoritățile austriece la cererea SUA, eliberat pentru o cauțiune de 125 mil. euro (cea mai mare din istoria Austriei) dar nu poate părăsi Austria, a finanțat construirea mănăstirii de la Bănceni, din regiunea Cernăuți, stărețită de părintele Jar, pentru care Firtash a fost decorat de Patriarhul Kiril al Rusiei, mai deține NTN, Mega, K1, K2, Enter Film și Piksel;

Ukraina - Rinat Ahmetov, prin Media Group Ukraine, cel mai bogat om din Ucraina, cu o avere estimată între 6,5 si 12 mld. USD, acuzat că finanțează milițiile pro-ruse din Donbas, un apropiat al lui Ianukovici;

STB - Victor Pinchuk, avere estimată la 1,3 mld USD, ginerele lui Kucima, mai deține ICTV, Novy Kanal, M1,M2 și QTV Channel.

Nume grele. Vor avea oligarhii din media ucraineană aceeași soartă cu a celor români?

În ceea ce privește radio-televiziunea de stat ucraineană, situația este deplorabilă. Cu 30 de stații regionale (Ucraina are cca 40 de milioane de locuitori) și 7.500 de angajați, abia poate acoperi salariile. Sediul este cu adevărat gigantic dar are doar 5 (cinci) jurnaliști în camera știrilor de la Kiev și un buget anual de 16.000 de dolari pentru programe! Sunt în plin proces de transformare și reformă, vor să devină televiziune publică și îi interesează experiența românească. Sunt pur și simplu surprinși când află că Legea 41, prin care televiziunea și radiodifuziunea din România au devenit instituții publice, datează din 1994. Cum a fost posibil? ne întreabă. A fost presiunea societății civile? Postul de luptă al armatei din curtea televiziunii și vecinătatea cimitirului pur și simplu nu rimează cu reforma. 

Hromadske radio și tv au fost înființate de jurnaliștii care au plecat sau au fost dați afară din RTV de stat în timpul evenimentelor din Maidan, pentru că erau incomozi sau nu voiau să relateze versiunile oficiale ale regimului Ianukovici. Au fost găzduiți de stațiile private în acele zile, după care au pornit pe un drum propriu.

HTV are cca 130 de angajați. Le place să își spună televiziune publică. Emit on-line 24/7 știri, reportaje, talk-show-uri. Toți fac și jurnalism și fundraising. Cu Nataliya Gumenyuk, co-fondator Hromadske.tv și jurnalist de politică externă, ne întâlnim la Kiev Media Hub, un spațiu public gestionat de mai multe instituții de presă private apărute după Maidan, cum ar fi Ukrainska Pravda sau Centre for United ActionsLa HTV ne place să spunem că lucrăm și cu emoții nu numai cu informații, spune ea. Bugetul anual al HTV este de 1 mil de euro, din care 70% sunt alocați salariilor. Concurență este dură: presa rusă plătește salarii de 2-3 ori mai mari.  Doi din fondatorii acestor instituții au vrut mai mult: Serhiy Leshchenko, fost director adjunct al Ukrainska Pravda și Mustafa Nayem, co-fondator Hromadske.tv au devenit parlamentari (Blocul Poroșenko).

 

Războiul dezinformării a generat și instrumente de presă inedite. Site-ul Stopfake.org, a fost lansat în martie 2014 cu scopul de a contracara acțiunile de dezinformare în mass-media în contextul crizei din Ucraina. Cei care au avut această idee au fost absolvenți și studenți ai Şcolii de Jurnalism a Academiei Kievo-Movilene. Numărul colaboratorilor a crescut în cei 2 ani de la 10 la 22 iar site-ul poate fi citit în 8 limbi, inclusiv în română (datorită unui grant al Ambasadei Cehiei la Kiev, care însă a fost consumat). 

Yevhen Fedchenko, directorul Școlii de Jurnalism și co-fondator al portalului, ne spune că acest proiect este cea mai bună școală de presă pentru absolvenți și masteranzi. Demontarea falsurilor implică rigoare și o bună cunoaștere a propagandei ruse. Cazurile sunt foarte diverse și sunt răspândite în presa din întreaga Europă:

Un bombardament din Israel este prezentat drept eveniment produs în Donbas

Inventarea unui manual care ii invata pe copiii ucraineni cum sa isi ucida inamicii,

Concentrare de tancuri ucrainene în zona operațiunii antiteroriste

Elevii ucraineni sunt invatati cum sa uite limba rusa,

„Azov” amenință să „distrugă olandezii”, dacă vor refuza să aprobe Acordul de asociere cu Ucraina

Experții internaționali au recunoscut vina Kievului în prăbușirea avionului lângă Donețk

Si, cel mai celebru, care i-a indignat pe germani, Fata dintr-o familie de nemţi de origine rusă, răpită la Berlin, a fost violată de „refugiaţi”:

Elizaveta Fisenko, de 13 ani, ar fi dispărut la 11 ianuarie şi ar fi fost găsită o zi mai târziu, iar în tot acest timp a fost „violată şi maltratată” de către imigranţi.

Într-o secvenţă de la postul de televiziune rusesc Pervîi kanal a apărut chiar mătuşa Elizavetei, care a „confirmat” mărturiile acesteia. Tot la acest canal a fost demonstrat şi un filmuleţ, postat pe Facebook de grupul Anonymous, în care, potrivit jurnaliştilor ruşi, „noii germani”relatează despre violarea altei fete.

Însă filmuleţul, care chipurile „s-a scurs în reţea”, a fost publicat pe YouTube cu mai mult de şase ani în urmă, la 19 septembrie 2009, şi este cunoscut pe forumurile germane. Acest video nu are nicio legătură cu valul de refugiaţi de anul trecut.

Mai târziu, poliţia berlineză a negat dispariţia fetiţei şi „violarea” ei de către imigranţi.

Răspunzând la întrebarea referitoare la această întâmplare, poliţia a declarat pe pagina sa de pe Facebook că, în rezultatul investigaţiilor s-a stabilit că n-a avut loc nicio răpire sau viol. Poliţia n-a comunicat mai mult nimic din cauza caracterului neoficial al chestiunii şi pentru pentru a proteja viaţa personală a fetei.

Cazul este de notorietate si a ajuns sa fie tratat academic de nemți (Security Policy Working Paper, No. 11/2016.)

Presă rusă inventează nu numai fapte ci și experți, ne spune Ruslan Deynicenko, co-fondator al stopfake.org și director executiv al Școlii de jurnalism: în urmă cu un an au demonstrat că unul din “experții” americani în politică externă ai Russia Today era de fapt vânzător de asigurări auto în New York. În urmă demascării, RT l-a retras de pe post, temporar, însă. Se vede că sunt puțini cunoscători de engleză la New York, glumește Ruslan. 

Până acum, site-ul a fost ținta mai multor atacuri informatice. Informațiile sunt plasate pe servere din zone sigure, cu numeroase back-up-uri.  

Inițiativa Școlii de Jurnalism din Kiev a fost atât de interesantă încât Serviciul European de Acțiune Externă (Serviciul diplomatic al UE) a decis replicarea sa la Bruxelles, prin  inființarea EU East StratCom Task Force, care produce săptămânal Disinformation Review și Disinformation Digest.

Și alte țări au preluat exemplul – în Cehia, European Values Think-Tank, gestionează Kremlin Watch, menit a face cunoscute instrumentele războiului hibrid dus de ruși.

Pentru unii, propaganda rusă și războiul împotriva acesteia pot părea puțin paranoice. Pentru ucraineni, care au putut constatat efectele devastatoare produse de dezinformare, când nimic nu este ceea ce pare a fi, este un adevărat război. De altfel, dezinformarea a fost conceptualizată și operaționalizată de sovietici, prin GRU (Serviciul de Informații al Armatei ruse) și Spețnaz (Forțele speciale ruse). Generalul Moshe Milstein (șeful serviciului Dezinformare în GRU) este creditat de adversari a fi cel mai bun expert în domeniu (este și autorul manualului secret de pregătire a ofițerilor GRU intitulat “Un serviciu onorabil”). 

Pe 26 aprilie s-au împlinit 30 de ani de la dezastrul de la Cernobîl. Anul trecut a fost lansat documentarul “Ciocanitoarea rusească” (a fost difuzat și în România, merită văzut). Investigația sugerează că oficiali sovietici de rang înalt au pus la cale, în mod deliberat, “accidentul de la Cernobîl” pentru a acoperi eșecul stației de bruiaj construită în apropiere și destinată bruierii comunicațiilor inamicilor occidentali. Paranoia? Să fie accidentul de la Cernobîl dezinformare?

Cei care vor să vadă ce s-a ales de Cernobîl și de ciocănitoare pot face un tur ghidat, din Kiev. Și nu e o glumă, există cerere. 

Până acum peste 9.100 de oameni au fost uciși în conflictul din estul și sudul Ucrainei și 21.000 au fost răniți. În noiembrie 2013 eram la Vilnius, unde asistam, în direct, la uluirea pe care Ianukovici le-o producea liderilor eurpeni prin refuzul său de a semna acordul de asociere. Protestele ucrainenilor au început imediat, în capitala Lituaniei, și s-au extins rapid în Kiev.

Jurnaliștii ucraineni cred că rușii nu au înțeles cu adevărat ce se întâmplă în Ucraina în ultimii 2 ani. Cum spunea Pavel Kazarin, pentru societatea rusă, războiul din Ucraina este pur și simplu unul virtual, îl trăiesc doar prin intermediul televiziunii și al rețelelor de socializare. Combatanții ruși care s-au întors acasă sunt obligați să păstreze tăcerea. Pentru ucraineni este altceva – cei mai mulți au rude sau prieteni care au plecat pe front ca recruți sau voluntari sau au fost obligați să își părăsească locuințele (peste 1,5 milioane de refugiați).  

După Maidan, discursul naționalist rus vorbea despre etnicii ruși din Ucraina ca despre „frații răpiți de fasciștii pro-occidentali”. După anexarea Crimeii, discursul s-a modificat din nou – „o singură civilizație slavă” (din care au fost excluși naționaliștii ucraineni), „Novorossia”, negându-se practic existența statului-națiune ucrainean. 

Tatiana Zhurzhenko (Institute for Human Sciences din Viena) arată că discursul pro-rus se centrează pe civilizație, pan-slavism și sentimente anti-occidentale, în timp ce discursul naționalist ucrainean pe categorii etnice și lingvistice. Cu toate acestea, discursul politic mainstream în Ucraina se axează pe cooperare pragmatică cu Rusia și integrare europeană. 

Până la anexarea Crimeii, Maidanul, ca mișcare de protest, nu a fost indreptată împotriva Rusiei, chiar dacă erau prezenți și naționaliști ucraineni printre protestatari. Sprijinul lui Putin pentru Ianukovici, președintele izgonit, și pentru oamenii acestuia și în special anexarea Crimeii și intervenția militară în Donbas au schimbat totul. Rusia a reapărut astfel ca dușman istoric al Ucrainei, chiar și în ochii ucrainenilor cu vederi liberale iar discursul pro-rus în spațiul public ucrainean a dispărut. 

La 16 ani de la crimă, trupul lui Gongadze a fost înmormântat la Kiev (funeraliile au fost amânate pentru că mama jurnalistului nu a vrut să identifice trupul fără cap). 

Gongadze a devenit simbolul libertății presei în Ucraina. Iar matrioșka simbolul dezinformării.

 

Documentarea pentru acest material a fost realizată în cadrul proiectului « Expertiza românească în tranziția la democrație și educație pentru Republica Moldova și Ucraina », derulat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile cu finanțare de la Ministerul Afacerilor Externe, din bugetul de Asistență Oficială pentru Dezvoltare (RoAid), cu sprijinul Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP) - Biroul Regional pentru Europa și Asia Centrală.


de Marian Voicu (Bucureşti, România)

Articole similare

Adauga comentariu :


CELE MAI POPULARE


EVENIMENTE CULTURALE




Video

Euro2016 - Marseille prosecutor blames "Russians, trained to fight"


  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner

Meteo


  • Banner
  • Banner
  • Banner

Bloguri


  • Banner
  • Banner
  • Banner

PARTENERI