Alegerile locale din Turcia – semnificaţii locale şi regionale

1 Aprilie 2014

De ce par a fi atât de importante alegerile locale de duminică, 30 martie 2014, din Turcia? De ce sunt importante până şi pentru România?

Întrebările acestea sunt foarte de dificil de abordat mai ales acum, când rezultatele oficiale încă nu au fost publicate. Cele preliminare sunt însă suficiente pentru a trage concluzii prin care să se poată sugera nişte răspunsuri. Important acum este doar că partidul de guvernământ (Partidul Justitiei şi Dreptăţii, acronim turcesc AKP) pare a-şi fi crescut masa de suporteri de la 39% în alegerile locale din 2009 la aproximativ 43-45% anul acesta. Semnificaţia acestui succes este uriaşă pentru prognozele privind stabilitatea Turciei şi a regiunii iar acesta ar fi raspunsul scurt la întrebările de mai sus. Bineînţeles că, de fapt, chestiunea este mult mai complicată şi necesită o explicaţie mai largă, foarte importantă mai ales pentru factori de decizie din politica externă europeană. Voi porni chiar de la discursul oficial al Primului Ministru Recep Tayyip Erdoğan din noaptea de 30-31 martie, atunci când sondajele de opinie de la secţiile de votare indicau deja fără tăgadă victoria partidului său.

Premierul a continuat pe linia profund divizantă, conflictuală, a tuturor discursurilor sale din ultimul an. Ca urmare mai ales a protestelor antiguvernamentale din mai-iunie 2013 şi a evenimentelor legate de cazul enorm de  corupţie, declanşat pe 17 decembrie 2013 şi în care este personal implicat, Erdoğan a tot găsit şi înfierat inamici. Primul pe lista „proscrişilor” este Fetullah Gülen, un foarte influent imam care trăieşte în Pennsylvania şi care a ajutat iniţial guvernarea AKP dar care ulterior a devenit un opozant făţiş al politicilor iraţionale, mai apoi al autoritarismului crescând al premierului. În ultimele luni, furia electorală a lui Erdoğan s-a abătut din ce în ce mai mult şi asupra principalului partid de opoziţie, Partidul Republican al Poporului (acronim turcesc CHP) şi asupra liderului acestuia, Kemal Kılıçdaroğlu. Discursul din noaptea de după alegeri este important pentru că indică în mod clar acţiunile pe care guvernul le are în vedere faţă de cei doi opozanţi, faţă de susţinătorii lor dar, mai important, faţă de ceea ce reprezintă fiecare. Cele două paragrafe următoare sunt importante pentru o înţelegere a gravităţii unora din afirmaţiile făcute de premier şi a situaţiei de profundă instabilitate pe care o inaugurează.

Gülen este considerat inamic pentru că şi-a „manipulat” simpatizanţii din Poliţia şi Justiţia turcă pentru a deschide cazul flagrant de corupţie împotriva lui Erdoğan, a fiului său Bilal şi a unor miniştri. Un caz de asemenea dimensiuni nu a mai avut loc niciodată în Turcia. El se referă la zeci de milioane de dolari vehiculaţi, nenumărate înregistrări video şi audio în care sunt surprinşi coversând deschis pe tema banilor respectivi oameni de la vărful ierarhiei de stat, inclusiv tatăl premier şi fiul afacerist. Au urmat epurări şi mutări masive de efective, dintr-o parte în alta a ţării, în rândurile funcţionarilor şi ofiţerilor din Poliţie şi Justiţie, apoi trecerea Consiliului Superior al Judecătorilor şi Procurorilor în subordinea Ministerului Justiţiei. Gülen a devenit trădătorul naţiei, înfierat de către presa susţinătoare a AKP-ului precum erau înfieraţi trădătorii burghezi de către comunişti la noi. Asemănarea nu este întâmplătoare: o consecinţă a faptului că Turcia a depăşit China la numărul de jurnalişti deţinuţi în închisori, mulţi dintre ei fără o acuzare formală, este o opinie publică dominată aproape total de presa pro-AKP şi pro-Erdoğan. A critica făţiş liderul este în mod special din ce în ce mai periculos.

Kemal Kılıçdaroğlu este un altfel de „inamic” al guvernului actual turc, unul ideologic şi având o semnificaţie mult mai profundă decât facţiunea Gülen. Partidul pe care îl conduce, CHP, descinde din partidul cu acelaşi nume alături de care şi prin care Mustafa Kemal Atatürk a fondat Republica Turcia, pe ruinele Imperiului Otoman. Acel partid este, deci, responsabil pentru laicizarea statului iar, din punctul de vedere al premierului şi al susţinătorilor lui constituind „Islamul politic”, este responsabil şi pentru oprimarea timp de 91 de ani a sentimentului religios turcesc. Abia acum cred că cititorul poate înţelege mai bine ameninţările proferate de către Erdoğan în discursul său de după alegerile locale de duminică. Iată câteva exemple:

„Ne-au infiltrat instituţiile timp de 35-40 de ani. S-au infiltrat peste tot.” „Rezultatul alegerilor de azi arată cine a pierdut mai mult decât cine a câştigat.” „Status quo-ul [Kemalist] a suferit o lovitură uriaşă astăzi.” „Statul tutelar [Kemalist] a primit o palmă otomană din partea naţiunii.” „Vă mulţumesc pentru că aţi protejat [prin votul vostru] lupta noii Turcii pentru independenţă!” „Suntem proprietarii acestei ţări. [Ceilalţi, inamicii noştri] pot să fugă [repetat de trei ori]. [...] vom intra în vizuinele lor. Vor plăti pentru asta [acuzele de corupţie, etc.].” „Aceasta este ziua de nuntă a noii Turcii.” „Opoziţia fără valoare, status quo-ul, încercările de lovituri de stat, şi tutelajul au pierdut.” „Noi nu descriminăm. [...] Proiectul unitaţii naţionale şi fraternităţii au câştigat [azi].”

 

Nu seamănă deloc cu discursurile post-electorale împăciuitoare cu care ne-au obişnuit politicienii europeni. În contextul politic turcesc actual, toate aceste propoziţii sunt ameninţări făţişe şi foarte grave la adresa tuturor inamicilor personali ai premierului. Venind după acţiunile feroce ale poliţiei turce împotriva manifestanţiilor anti-guvernamentale din mai 2013 până acum, ele au o greutate enormă. Mai mult, este imposibil ca minorităţile etnice să nu se fi simţit şi ele ameninţate de ultima frază care pare a anunţa continuarea negării diferenţelor culturale, în spiritul Tratatului de la Lausanne, şi care a dus la atâtea crime de stat în toate cele nouă decenii de istorie republicană turcă. La fel de important, discursul premierului defineşte clar Turcia cea nouă, născută cu aceste alegeri locale, ca fiind ostilă celei vechi, partizanii status quo-ului Kemalist fiind avertizaţi deschis că vor fi urmăriţi şi pedepsiţi. Statul, cu alte cuvinte, nu mai este al lor, ci al AKP-ului.

Este o perspectivă care se potriveşte foarte bine cu obsedanta folosire de către premier a sintagmei „poliţia mea” în discursuri publice, ori de câte ori are ocazia. Stabilitatea Turciei este deci serios pusă sub semnul întrebării de un guvern care consideră acum că are calea deschisă pentru o răzbunare istorică faţă de opresorii secularişti. Mai există însă mic detaliu pe care Erdoğan şi susţinătorii lor par a-l uita: în niciuna din victoriile lor electorale, din 2002 până acum, AKP nu ajuns să câştige efectiv 50% din votul popular. Ce se întâmplă cu majoritatea anti-AKP atunci? Ce va face guvernul cu cei care, aşa cum am vazut în ultimele 10 luni, au început deja să-şi manifeste făţiş şi din ce în ce mai violent opoziţia faţă de un guvern populist şi din ce în ce mai autoritar?

      O veste care s-ar putea să fie şi mai proastă pentru această nouă Turcie a lui Erdoğan vine din sud-est. Reprezentanţii minorităţii kurde (partidul pro-Kurd BDP şi alţii) au arătat clar înainte de alegeri că şi-au pierdut încrederea în sinceritatea sprijinului guvernului pentru soluţionarea problemei kurde. Practic toţi politicienii vizibili din acea tabără au anunţat că vor interpreta o victorie a lor în alegerile locale drept un vot pentru declararea autonomiei regiunii kurde. Şi se pare că au câştigat majoritatea primăriilor din zonă. Având în vedere complicaţiile regionale deja existente, se anunţă zile grele pentru Ankara. La asta se adaugă şi performanţa Turciei de a aluneca rapid de la o politică externă pe principiul „zero probleme cu vecinii”, la o situaţie în care Ankara nu mai are practic niciun vecin cu care sa nu aiba probleme. Grave.

Relaţiile cu SUA au ajuns şi ele la un minimum istoric şi nu se întrevede posibilitatea îmbunătăţirii acestora prea curând. La fel se poate vorbi despre relaţia Turcia-UE. O ţară cu o listă deja enormă de probleme privind drepturile omului, libertatea presei şi independenţa justiţiei nu poate avea vreo influenţă la Bruxelles, ca sa nu mai vorbim despre negocierile de aderare. Acestea vor continua, cu siguranţă, fiind probabil singura cale prin care regimul autoritar de la Ankara va putea fi cumva controlat. Paşii făcuţi înapoi în 2013 şi 2014 sunt însă atât de mari încât cred că Turcia se situează acum chiar mai jos de nivelul din anii ’80 privind acceptabilitatea sa în Uniune. Problema cea mai mare a Turciei rămâne, totuşi, relaţia tradiţional precară dintre statul rigid, monocultural şi arogant, şi o societate multiculturală care tânjeşte de aproape un secol după o atmosferă liberală guvernată de lege şi drepturi.

AKP-ul părea a reforma această relaţie dar a sfârşit prin a transforma statul, prin democraţie siluită populist, într-unul dintre cele mai problematice din zonă. De aceea, votul popular din aceste alegeri locale poate însemna, într-adevăr, hotărârea unei părţi importante a cetăţenilor de a termina o dată pentru totdeauna cu statul represiv kemalist. Nu trebuie să se uite însă că peste 50% nu au votat pentru regimul autoritar al lui Erdoğan. Cheia viitorului Turciei şi a stabilitaţii regionale se află acum la Ankara iar evoluţiile din acest an şi alegerile prezidenţiale din august vor arăta gradual dacă ne îndreptăm spre agravarea extremă a stării conflictuale. Acum, privind de la Izmir, lucrurile par să se îndrepte înspre această direcţie. Dacă Turcia va deveni un stat din ce în ce mai autoritar, ne vom trezi cu Marea Neagră dominată din nord şi din sud de două regimuri-surori care încep să se înţeleagă din ce în ce mai bine. Primul şef de stat care l-a felicitat pe premierul Erdoğan pentru victoria în alegeri a fost Vladimir Putin.

Dacă Turcia va aluneca pe panta unei instabilităţi fatale, va fi tocmai din cauza acestui autoritarism şi datorită amânării reformării relaţiei dintre stat şi societate. In ambele cazuri, Marea Neagră va deveni un mic bazin în care România, Bulgaria şi ceilalţi, inclusiv şi mai ales Comisia Europeană, vom fi nevoiţi să ne jucăm de-a comerţul sub ameninţarea imprevizibilităţii Turciei şi Rusiei. Strâmtorile şi Crimeea, două puncte strategice în economia Mării Negre, nu vor mai fi controlabile de regimuri predictibile. După ce am văzut ce se poate aştepta de la Moscova, este esenţial ca Turcia să fie readusă pe calea integrării europene şi a cooperării nord-atlantice dar nu cu orice preţ. Criteriile politice ale Uniunii Europene trebuie şi mai răspicat indicate ca fiind condiţionalitatea non-negociabilă atât pentru viitorul Turciei cât şi pentru stabilitatea regională. Iar aici nu doar Comisia Europeană trebuie să poarte povara efortului diplomatic, ci şi diplomaţiile română, bulgară şi greacă, interesate direct


de Dragoș C. Mateescu (Izmir, Turcia)

Articole similare

Adauga comentariu :


CELE MAI POPULARE


EVENIMENTE CULTURALE




Video

Euro2016 - Marseille prosecutor blames "Russians, trained to fight"


  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner

Meteo


  • Banner
  • Banner
  • Banner

Bloguri


  • Banner
  • Banner
  • Banner

PARTENERI