Al doilea cerc ( II )
De viță românească (27)

20 Mai 2016

La miazăzi, satele românești de pe Valea Dunării (Bulgaria), între Timoc, Vidin și Silistra, tivesc malurile fluviului; mai precis 31 de sate și un oraș (Bregovo) între Timoc și Vidin (numit de români: Dii) și alte vreo sută – cu varii procente de populație românească – între Lom și Silistra (fostul Durostorum). După “pilda” sîrbilor, bulgarii îi împart la recensăminte în ‘’vlasi’’ și români. Prezența lor în aceste locuri este menționată în documente de pe vremea fraților Petru și Asan. Permanenta migrație transdunăreană a adăugat populație proaspătă acestui strat autohton. Din punct de vedere etnografic avem trei grupe: “pădurenii” – asemănători românilor timoceni, “cîmpenii” – rubedenii bune cu cei din Mehedinți și “vălenii” – apropiați de oltenii din Dolj. Ca atare, regăsim cîte ceva din fiecare.

         Conviețuirea cu bulgarii le-a adus denumirea mărțișorului (martinicichi); a moașei (acuserca) și legat de tăierea viilor, au obiceiul lui Trifon Zarezan (Arezan, peste Dunăre). La nunți chemau să le cânte “bandagii”. Fac “rakia” după rețetă bulgărească și vin pelin (la fel de-o parte și alta a Dunării). Aceste colectivități nu excelează astăzi prin vinuri, deși țara gazdă se mîndrește – pe bună dreptate – cu viticultură. De altfel, nordul Bulgariei, unde întîlnim acești români, reprezintă districtul viticol “Câmpia Dunării” una dintre cele cinci regiuni producătoare de vin. Răspîndirea soiurilor urmează stăpînirile trecute: “Cum e-n istorie, așa și pe pămînt…” sau mai exact “așa și-n vie”. Soiul pamid este considerat vița Traciei. Afuz ali (alb) originar din Asia Mică, cel mai probabil încetățenit în perioada otomană, a fost declarat soiul național bulgăresc sub numele de “bolgar”. Tot prezenței turcești am putea să-i atribuim și pătrunderea în Muntenia a cîtorva soiuri de la sud: dimiat este soi bulgăresc, regăsit și în Dobrogea; roșioară ar fi sinonim cu pamid-ul vecinilor sau Parmac, cultivat cîndva în Oltenia sudică (parmac de Calafat). Se știe, sub nume etnic vițele se transformă în simboluri identitare (nu mai vorbesc de oportunități de negoț…) Sinonimia îngreunează ampelografia. Iată: gâmză (roșu) cultivat cu precădere în cîmpia bulgărească a Dunării este în Ungaria “cadarcă” și în România “lugojană”. Dimiatul, pomenit mai sus, este cunoscut atît în Serbia cît și în Macedonia drept smederevka. Interesant: feteasca (ca și plăvaia) se cultivă în Bulgaria (fetiaska) dar ponderea lor nu este semnificativă.

            Timocenii locuiesc un areal delimitat de apa Moravei (la apus), Dunărea (la nord) și rîul Timoc (Serbia ajunge aici, tîrziu, în 1833). În total, trăiesc compact în 154 de așezări, plus încă 48 de localități unde conviețuiesc cu sîrbii. Guvernul Serbiei are o problemă: consideră românii autohtoni un “grup etnic cu origine necunoscută”. De aceea îi “sprijină” să “standardizeze” “limba vlahă”. (Caraghios este că șefii “comisiei lingvistice” sunt un ginecolog și un stomatolog, asistați de “specialiști” ruși, exersați deja cu “limba moldovenească”). Din cele nouă regiuni viticole sîrbești, districtul Negotinska Krajina (Timoc) este cea mai importantă. La sfârșitul sec. XIX, în regiunea Negotin se aflau cele mai întinse podgorii. Când a pătruns filoxera, vița-de-vie a prosperat neatinsă de plagă, în solul nisipos de pe marginea Dunării. Soiurile străvechi au supraviețuit: bagrina se găsește doar în Negotin, zacinak e un “tenturier” (are mustul roșu numai bun să dea culoare vinului); krustac, autohton în Serbia și Muntenegru; Vranac, soi balcanic regăsit și în Macedonia și încă o “exclusivitate” a Timocului: tamjanika neagră (un muscat roze).

             Propuneți-vă să-i vizitați pe românii timoceni, mergeți la Malainița cu eroica sa biserică, la Negotin, și nu uitați de Rajac, “cătunul” de crame. Pivnițele nu sunt subterane, dar au ziduri groase de piatră, asigurând o temperature constantă, veritabile căsoaie înșirate de-a lungul ulițelor în “satul” butoaielor, așa cum noi avem la Beltiug, pe dealul Hagău….

             În Voievodina (Banatul Sîrbesc) mai trăiesc cam 35.000 de români în 42 de localități. În 1921 numărul lor era estimat la 80.000 de suflete. Pînă în 1918 au trăit la un loc cu românii din Banatul românesc, așa cum împreună au trăit și cei din Ungaria sau cei din Maramureșul Voievodal; au avut astfel puterea de a-și păstra credința și cultură proprie. În prezent îi paște pericolul evanescenței. Anul 2050 – calculează dl. Traian Trifu Câtă – ar putea fi sfîrșitul lumii (ca români) pentru ei. Pe noi, cetățeni și autorități, nu pare să ne preocupe drama lor. Au trăit să vadă cum Imperiul roman include Voievodina în provincia Panoniei (sec. I i.h.), au fost martori cînd au venit slavii (sec. VI – VIII), triburile maghiare (sec. IX), au tremurat cînd Banatul istoric a intrat sub stăpînire otomană (1552). După Passarowitz (1718) au devenit supușii Imperiului Hasburgic și mai apoi ai celui Austro Ungar (1867 – 1918). Cu asemenea trecut tumultos li se potrivește postulatul: ‘’În istorie-n vie’’. Ce, aveau podgorii (Ținutul Vârșeț)  la Primul Război Mondial?  Aveau: creața sau creața de Banat, țîța caprei, mustos alb și albuț mărunt (de la neamurile lor); dinca sau dinka (de la sîrbi, deși soiul este considerat unguresc); bacator, cadarca și furmint (de la unguri); burgund și ortlieber (prin austrieci). În prezent, Serbia contemporană are în Voievodina trei regiuni viticole: Srem, Banat și Subotnica – Horgos.

             Cum ajung triburile maghiare migratoare, podgoreni? Uite cum: după ce românii ajung în Panonia se îngrijesc să aducă vițele preferate. Începând din sec. V d.H. apar mențiuni despre cultura intensivă a strugurilor. Legenda spune că după invazia din anul 896, Arpad și-ar fi răsplătit vitejii, dăruindu-le viile existente. De atunci, ungurii s-au ținut de treabă (au și adus multe soiuri noi din Italia și Franța) și au izbutit să atragă recunoașterea internațională pentru vițele și vinurile lor.

             Cum ajung românii în Ungaria? Au stat pe loc și au văzut cum se schimbă granițele; sunt descendenții populației românești din voievodatul lui Menumorut. Așezările lor sunt aproape de frontiera cu România. În 1919 a fost trasată noua frontieră româno–ungară, rămânând “dincolo”…. Orașul principal: Jula (scrisă și Giula sau Ghiula sau Ghyula) cu Cartierul mare românesc și Cartierul mic românesc. Alte orașe: Apateu, Batania, Otlaca Pustă, cu toate vreo 21 de localități. În regiunea lor nu există podgorii ungurești, așa că menționez acele soiuri cultivate anterior în Transilvania: furmint, majarca albă (maghyarka), feher bakator (ezerjo, erdeie sau viță albă), lampor (struguri crăiești) – în ținutul intracarpatic al Ardealului. În aria Bihor, Sălaj, Satul Mare (Ținutul Eriului, străbătut de rîul Ier) se cultivau: bacator roșu și alb (erdeie), alant (vită joasă), juhfark (coada oii). Zona Miniș – Maderat avea: bacator (roză de Miniș), lampor (într-o opinie: mustoasă de Maderat), cadarca (se spune că ar fi fost adusă la Eger în nordul Ungariei de refugiații sîrbi alungați de războaiele purtate de Soliman Magnificul… soi balcanic?). Conviețuirea firească în Transilvania a celor trei popoare mai mult ca sigur, zic eu, s-a bazat și pe vin. Nu se putea altfel: că-i zicea som sau smighera, românul tot știa că bea furmint unguresc; la fel și ceilalți: feteasca albă era leanykaszolo pentru unguri și madchentraube pentru nemți, grasa o chemau koverszolo, respectiv ressertraube, iar feteasca regală era kiralyszolo în maghiară și konigsast în germană. Mai toți se îmbătau hotărât, zicând că ‘’au furat luleaua neamțului…’’


de Mihai Nicolae (Bucureşti, România)

Articole similare

Adauga comentariu :


CELE MAI POPULARE


EVENIMENTE CULTURALE




Video

Euro2016 - Marseille prosecutor blames "Russians, trained to fight"


  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner
  • Banner

Meteo


  • Banner
  • Banner
  • Banner

Bloguri


  • Banner
  • Banner
  • Banner

PARTENERI